Avertisment WARNING_CONFIG_FILE_WRITEABLE





|
|
 Creaza Cont  |  Login |  Cautare Avansata |  Recenzii |    
GDPR - SITE-UL NOSTRU FOLOSESTE COOKIES, PENTRU DETALII ACCESATI TERMENII SI CONDITIILE CLICK AICI **************** Am lansat EXPRESS BOOK - Tipar digital, RAPID, de calitate superioara. Pentru detalii CLICK AICI
Moneda:  
Limba:    romana  
Cosul de cumparaturi:
0 produs(e)
Categorii
Cautare rapida
Folositi cuvintele cheie pentru gasirea produsului.
Cautare Avansata
Notifica prieten
Notifica un prieten despre acest produs.
VA RECOMANDAM


25.00Lei
Recenzii
Scrie o recenzie Scrie-ti parerea despre acest produs!
Informatii
EDITURI
Cros Media Solu..
Editura ARTEMIS
Editura SEMNE
Notificari
Notificari Notifica-ma cu informatii despre Dumitru Preda - Romania la Conferinta de Pace de la Paris 1919-1920
Sus » Librarie » Istorie » Romaneasca »
Dumitru Preda - Romania la Conferinta de Pace de la Paris 1919-1920
Editura: SEMNE
Format:

17x24 – 860pagini

DESCRIERE: . Desăvârşirea statului naţional unitar şi independent român la 1 Decembrie 1918, recunoscută prin sistemul de tratate de pace de la Paris din 1919-1920 şi consfinţită apoi în Constituţia din 1923, reprezintă momentul de vârf al unui îndelungat şi plin de sacrificii efort al întregii naţiuni pe drumul afirmării identităţii sale suverane. Ea se înscrie, totodată, în amplul proces de transformări calitativ superioare din cadrul relaţiilor internaţionale de pe continentul european şi din lume înregistrate în prima parte a secolului al XX-lea. În momentul în care Prima Conflagraţie Mondială a izbucnit (28 iulie 1914), aruncând omenirea, pentru 52 de luni, în cea mai dramatică şi sângeroasă confruntare militară cunoscută până atunci, problema unităţii politice româneşti, mai corect, a desăvârşirii sale, nu mai era o simplă necunoscută pe eşichierul politicii internaţionale. Tot ceea ce s-a discutat şi negociat de aici înainte, atât în perioada „neutralităţii armate” (1914-1916), concretizate în Tratatul de Alianţă şi Convenţia Militară cu Antanta (4/17 august 1916), cât şi ulterior sub imperiul evenimentelor produse în Est, mai ales odată cu Revoluţia bolşevică rusă din octombrie/noiembrie 1917, a fost axat în jurul acestui obiectiv strategic naţional. Angajarea armatei române cu peste 800 000 de soldaţi, la 14/27 august 1916, alături de Franţa,Marea Britanie, Rusia, Italia şi celelalte state aliate Antantei, s-a produs în circumstanţele îin care întreaga coaliţie se afla într-o situaţie foarte dificilă. „Paratrăsnetul din Carpaţi”, cum au numit ziariştii francezi acţiunea trupelor române, a atras în scurt timp peste 40 mari unităţi adverse de pe celelalte fronturi şi din rezervă, ceea ce a permis Comandamentelor aliate să-şi prepare mai temeinic ripostele ofensive impotriva taberei Puterilor Centrale. În mod îndreptăţit, generalul Victor Petin, şeful de stat major al Misiunii militare franceze în România din 1916-1918, va afirma caţiva ani mai târziu: „Nu am uitat şi nu vom uita că România a intrat in război alături de noi în momentul în care războiul era departe de a fi câştigat […] Ne vom aminti că intervenţia sa a deplasat un număr însemnat de divizii germane din Occident către Orient; că în 1917 ea a revigorat prin credinţa sa întregul front rus din Sud-Vest [deci al Antantei!– n.n.], care, altfel, s-ar fi prăbuşit în mod lamentabil încă din iunie 1917”. Cele trei mari bătălii de la Mărăşti (9/21 iulie-19 iulie/1 august), Mărăşeşti (24 iulie/ 6 august-21 august/3 septembrie) şi Oituz (26 iulie/8 august-29 august/11 septembrie 1917) au avut consecinţe nu numai pentru România şi frontul român, dar şi pentru ansamblul războiului mondial. Victoriile repurtate în faţa forţelor superioare inamice comandate de feldmareşalul August vonMackensen au păstrat individualitatea armatei şi a Înaltului Comandament naţional şi au creat premisele statului român unificat in 1918. Confruntată cu defecţiunea rusă, Romania a apărat in mod exemplar frontul european de Răsărit al Antantei, salvat pentru încă aproape jumătate de an; ea a contribuit astfel şi la salvarea frontului aliat de la Salonic şi, totodată, a influenţat considerabil situaţia de pe frontul italian, prin intarzierea cu trei luni a marii ofensive inamice de la Caporetto (octombrie 1917). Complet izolată politic şi militar, ameninţată acumşi de forţele bolşevice din Basarabia, România a fost nevoită să semneze preliminariile de pace (Buftea, 20 februarie/5 martie 1918) şi apoi să accepte Pacea de la Bucureşti (24 aprilie/7 mai 1918), considerat un „veritabil faliment al Dreptului internaţional”. În numele statelor lor, la 1/14 mai 1918, miniştrii Antantei şi cel al SUA aveau să comunice că guvernele lor „consideră ca nule şi neavenite toate clauzele acestei păci”; un document pe care niciodată Regele Ferdinand I, în calitatea sa de Şef al Statului, nu îl va sancţiona. Cu toate acestea, pacea impusă va crea numeroase obstacole afirmării obiectivelor naţionale, în momentul în care – şase luni mai tarziu, la 28 octombrie/10 noiembrie 1918 – România a reluat în mod curajos ostilităţile, alăturându-se pentru a doua oară Antantei, iar puţin mai târziu aşezându-se la masa tratativelor de pace din 1919-1920. Mai mult, pentru naţiunea română în intregul ei, războiul nu avea să se termine odată cu armistiţiul semnat pe frontul occidental la Rethondes, la 11 noiembrie 1918. Lupta de eliberare şi de consolidare a unităţii statului român, proclamată solemn în cursul aceluiaşi an prin actele plebiscitare de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, a continuat neintrerupt atât pe teatrele de operaţii militare din Vest şi din Est, împotriva forţelor ostile bolşevice ungare şi ruso-ucrainene, cat şi pe terenul diplomatic, în cadrul Conferinţei de la Paris. În perioada sugestiv denumită de contemporani „calvarul păcii”, acţiunea guvernului român, susţinută corespunzător de o importantă componentă militară, s-a caracterizat prin pragmatism, tenacitate şi consecvenţă în urmărirea obiectivului fundamental, şi anume recunoaşterea internaţională a desăvarşirii unităţii politice de la 1 Decembrie 1918. Hotărârea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, nu venea în contradicţie nici cu realitatea istorică şi nici cu exigenţele principiului de autodeterminare promovat de Puterile Aliate şi Asociate. Românii reprezentau în Transilvania şi în provinciile limitrofe (Banatul, Crişana şi Maramureşul) elementul autohton şi majoritar (o majoritate absolută, chiar in statisticile oficiale al Dublei Monarhii), niciodată dominaţia străină neputând şterge caracterul românesc predominant al teritoriului reunit atunci cu Ţara. La fel, în Basarabia şi Bucovina. Unitatea naţională era, de fapt, realizată in 1918 prin respectarea principiului etnic, într-un spaţiu geografic bine determinat, în cadrul căruia urmau să se asigure condiţiile de securitate şi dezvoltare economico-socială necesare existenţei naţiunii române. Maniera în care Marile Puteri aliate vor acţiona faţă de România în perioada imediat următoare (ianuarie-iunie 1919) avea să confirme pe deplin locul special pe care îl vor da argumentelor de ordin economic la masa negocierilor, precum şi voinţa lor de a-şi impune interesele şi autoritatea în toate problemele, inclusiv cele teritoriale, în faţa statelor „cu interese limitate”, aşa cum era categorisită şi România. În atari circumstanţe, în care jocul diplomatic din culise avea să devină predominant, guvernul român a fost nevoit să dezvolte o acţiune complexă şi perseverentă de apărare şi consolidare a Marii Uniri, chiar cu riscul de a-i supăra pe „Cei Patru Mari” (Franţa, Marea Britanie, SUA şi Italia). Ca urmare a unor insistente demersuri ale guvernului Brătianu conjugate cu cele ale reprezentanţilor aliaţi de la Bucureşti, precum şi a luărilor de poziţie tot mai deschise ale unor largi cercuri ale opiniei publice internaţionale, în primul rând din Franţa, la sfarşitul anului 1918 guvernul Clemenceau avea să propună celorlalte guverne aliate ca România să fie tratată ca stat aliat şi să fie admisă în această calitate la negocierile de pace. Ceea ce avea să fie acceptat în prima săptămană a noului an 1919. De altfel, trebuie spus că decizia Administraţiei Wilson, din acele zile, de a include România pe lista ţărilor cărora SUA urma să le acorde ajutoare economice a jucat un rol însemnat în adoptarea atitudinii finale. Apreciind că anularea Tratatului din 1916 prin semnarea celui impus de Imperiile Centrale în 1918 „nu este contestabilă în drept” (uitând totuşi că, prin armistiţiul general din 11 noiembrie 1918, diktatul de la Bucureşti fusese declarat caduc!), Clemenceau preciza, înaintea deschiderii Conferinţei de Pace, că „Aliaţii sunt gata să considere Tratatul din 1916 ca bază a revendicărilor româneşti pentru reglementarea teritorială”, dând asigurări că Franţa îşi va face simţită simpatia activă pentru partenerul său. Tratatele de pace de la Paris din 1919-1920, începând cu cel semnat cu Germania, la Versailles, la 28 iunie 1919, vor înregistra o realitate istorică evidentă: existenţa noilor frontiere naţionale ale României, ca important factor politic şi militar din Sud-Estul şi centrul continentului european. Reconstituirea ştiinţifică a circumstanţelor complexe ale epocii din urmă cu un veac, cunoaşterea şi analiza cauzelor şi a evoluţiei evenimentelor politice şi militare produse în acest interval istoric, a demersurilor diplomatice multiple, în principal a acţiunii delegaţiei române conduse ferm de Ion I.C. Brătianu pe timpul Conferinţei de Pace, nu se pot face fără punerea în lumină a documentelor existente în arhivele diplomatice, în situaţia de faţă, din Arhiva istorică a Ministerului Afacerilor Externe român. Acestea surprind, în plus, multe aspecte din stările de spirit, din reacţiile şi atitudinile la nivel de stat şi individuale, contribuind astfel la înţelegerea profundă a ţesăturii raporturilor internaţionale, a rolului activ al politicii externe româneşti, mai ales în zona sud-estică şi centrală a continentului. Cel dintâi volum al colecţiei România la Conferinţa de Pace de la Paris (seria Eveniment), editat sub egida MAE-AD şi Institutul de Istorie „N. Iorga”, este circumscrisă intervalului cuprins intre 1 decembrie 1918 şi 28 iunie 1919, dată la care, prin semnarea Tratatului de Pace de la Versailles cu Germania, primul dintr-o serie de documente fundamentale încheiate în 1919-1920, s-a pus capăt stării de război ce zguduise omenirea timp de mai bine de patru ani. Volumul reflectă ampla activitate diplomatică a guvernului român pentru recunoaşterea de jure a noii realităţi politice înfăptuită de facto prin voinţa naţiunii române în cursul anului 1918. Cele 528 documente selectate redau în mod convingător acest efort multilateral şi complex desfăşurat de înaltele autorităţi române şi de Centrala Ministerului, de reprezentanţii diplomatici ai ţării la Paris şi în principalele capitale europene. Ele evidenţiază, totodată, intensa cooperare inter-instituţională între departamentele guvernamentale, îndeosebi între Ministerul Afacerilor Străine şi Ministerul de Război, respectiv Marele Cartier General al Armatei, dialogul constant al guvernului Ion I.C. Brătianu cu organele de conducere locale din provinciile reunite, îndeosebi cu Consiliul Dirigent al Transilvaniei, condus de Iuliu Maniu, spiritul de cooperare cu Aliaţii în beneficiul păcii, securităţii şi stabilităţii pe continentul european şi în lume.

Pret: 100.00Lei
Acest produs a fost adaugat in catalogul nostre in data de miercuri 18 septembrie, 2019.
Recenzii